Ucraina și Siria: alegerile raționale ale lui Putin

Russian President Vladimir Putin, center, listens to Deputy Defense Minister Dmitry Bulgakov, right, as Defense Minister Sergei Shoigu, left, and Gov. of Baikal region Konstantin Ilkovsky, background, observe military exercises near the Baikal Lake on Wednesday, July 17, 2013. Russia has launched its biggest military maneuvers since Soviet times, involving 160,000 troops and about 5,000 tanks across Siberia and the far eastern region. (AP Photo/RIA Novosti, Alexei Nikolsky, Presidential Press Service, Pool)
Yahoo News

Multe voci nu doar din spațiul public din România ci și din spațiul Euro-Atlantic s-au arătat îngrijorate de acțiunile Rusiei atât în Ucraina cât și în Siria, identificând fie o slăbiciune a Vestului, fie o resurgență a Rusiei ca putere globală – majoritatea calificând relația cu Rusia ca un nou Război Rece. Ca urmare Statele Unite au hotărât să mărească efectivele militare din Europa de Est, iar România a decis să investească sume enorme în achiziția de echipament militar. Însă, înainte de a cădea pradă acestei viziuni alarmante, este important să înțelegem perspectiva și calculul rațional pe care președintele rus, Vladimir Putin, a trebuit să-l facă în ambele dintre aceste situații. Exact acest lucru își propune un articol din ultimul număr al revistei Foreign Affairs, conform căruia acțiunile Rusiei în aceste instanțe nu sunt deloc urmare a unui scop agresiv în regiune, ci ele vin pe fundalul schimbărilor echilubrului strategic regional în două din zonele ce s-au aflat tradițional în sfera de influență a Moscovei.

În ceea ce privește Ucraina, atât anexarea Peninsulei Crimeea cât și susținerea celor două regiuni cu populație majoritară rusă în regiunea Donbas au reprezentat răspunsul lui Putin la presiunile puterilor Nord Atlantice de a scoate țara din sfera de influență a Rusiei. Dar, așa cum afirmă Rajan Menon în articolul său, „fie că ne place sau nu, elita conducătoare din Rusia consideră Ucraina parte istorică și legitimă a sferei lor de influență. E poate comfortabil să credem că această atitudine reflectă doar obsesia personală a lui Putin legată de putere și status și că dacă cumva Putin nu va mai fi la putere această idee va dispărea. Dar această evaluare optimistă nu rezistă analizei. Actualul prim-ministru al Rusiei, Dmitry Medvedev, văzut de unii ca fiind un reformator și un moderat în comparație cu Putin, ce a declarat că țările vecine Rusiei aparțin zonei interesului ei privilegiat.” În această idee, Andrei Kozyrev, ministrul apărării al Rusiei în anul 1992 a avertizat că lărgirea NATO la est va diviza Europa și va întări pozițiile extremiste anti-occidentale din Rusia.

Cu alte cuvinte, continuă articolul, nu doar Putin consideră că marile puteri sunt îndreptățite la propriile sfere de influență și că Rusia se află în pericol. Întreaga clasă politică rusă consideră acest lucru, la fel ca și foștii lideri țariști sau sovietici credeau același lucru, la fel cum și viitorii lideri ai Rusiei vor crede, mult timp după ce Putin nu va mai fi al putere. Iar această viziune nu este particulară doar Rusiei, orice analiză istorică va arăta că toate puterile au adoptat aceeași logică, fie că este vorba de Statele Unite, Marea Britanie, Germania sau oricare alta.

Ca urmare, era mai mult decât cert că Rusia va considera ca inacceptabilă idea ca Ucraina să se alinieze cu interesele Uniunii Europene ca rezultat a unui acord de liber schimb între cele două. După cum subliniază autorul articolului, „Kremlinul a intervenit pentru că a știut că Vestul nu are nicio altă alternativă viabilă decât să accepte realitățile geostrategice și să dea înnapoi de la un conflcit cu Rusia chiar la granița ei. Occidentul a răspuns doar prin sancțiuni, ce nu pot face Rusia să-și schimbe poziția într-o problemă pe care o consideră esențială pentru securitatea ei”.

Singura concluzie rațională este că „Vestul nu poate ignora aceste realități politice, iar cei ce cer apărarea democrației și a libertății în statele vecine Rusiei trebuie să fie realiști cu privire la consecințele unei astfel de politici”.

Cât privește Siria, aceeași logică se aplică și în acest caz. „Sigur”, se afirmă în articol, „Siria nu se compară cu fostele republici sovietice în termeni de semnificație strategică pentru Rusia – din motive geografice, etnice și culturale. Dar Putin nu și-a trimis avioanele de luptă și tancurile în Siria ca un semn de bărbăție sau pentru că evenimentele din Ucraina l-au convins că Obama nu are curajul de a se confrunta cu el”.

De asemenea, intervenția în Siria nu trebuie văzută ca o diversiune pentru criza din Ucraina. Ca și în cazul din urmă, Rusia și-a folosit forța militară atunci când interesele ei au fost la mijloc, și s-a arătat gata să lupte pentru ele chiar dacă sancțiunile impuse de Vest continuă să afecteze economia acesteia.

Ca și în cazul Ucrainei, înțelegerea contextului istoric este esențială. Moscova a avut relații apropiate cu regimul Baathist încă din anii 1950, atât economice cât și militare, cu o largă parte a clasei de mijloc a Siriei educată în Rusia Sovietică iar aceasta din urmă câștigând o importantă bază strategică la Marea Mediterană pentru flota ei în portul Tartus. În plus, un lucru care ce a putut fi observa și în cazul României, între serviciile secrete sirieni și cele ruse există o lungă istorie de cooperare. Deci, se afirmă în continuare, „atunci când Putin a ales să intervină în Siria, la fel ca și în Ucraina, acesta proteja interese istorice ale Rusiei în regiune. Catalistul acestei decizii – ce a fost pusă la cale împreună cu Iran și Iraq, a fost convingerea liderilor ruși că regimul Assad este pe cale să se prăbușească”.

Dacă Siria ar fi căzut total în mâna islamiștilor atunci influența Rusiei contruită cu grijă pe parcursul a peste 50 de ani s-ar fi evaporat instantaneu. „În plus, mii de luptători musulmani din Caucazul de Nord din Rusia se alăturaseră deja războiului civil în Siria, și exista teama că un stat islamist în Siria va inspira musulmanii ruși înclinați către radicalizare să înceapă o insurgență în Sudul Rusiei”. La fel ca și în cazul Ucrainei, intervenția Rusiei în Siria s-a bazat pe faptul că NATO are puține opțiuni viabile într-un astfel de conflict. Putin a observat o situație oportună și a încercat să profite la maxim de aceste circumstanțe.

În ceea ce privește scopul final al acestor decizii, este greu de întrevăzut care ar putea fi acesta dincolo de a reprezenta un răspuns hotărât de expansiunea NATO în sfera sa de influență. Deși în rândul țărilor din fostul bloc comunist s-a răspândit teama față de o invazie a Rusiei, este greu de crezut că aceasta are forța de a ocupa întregul teritoriu al Ucrainei. Nu doar „că vor intra în regiuni cu populație majoritar ucrainiană ce va opune rezistență armatei ruse, dar va trebui să cucerească importante centre urbane, precum Dnipropetrovsk, Kharkiv, Mariupol – și posibilitatea unui conflcit urban unde avantajul militar rus nu mai este la fel de relevant”.

Și mai important, Rusia rămâne o țară orientată cultural și istoric către Europa, iar o invazie a teritoriilor din Vestul Ucrainei ar rupe aproape definitiv orice legătură cu Occidentul, mișcare ce ar veni în contra strategiei sale de cooperare, cum a fost cazul acordului nuclear cu Iranul. Iar o izolare din partea Occidentului nu ar face decât să împingă Rusia mai aproape de China, o alternativă „nedorită de strategii ruși, din cauza expansiunii economice a Chinei, a istoriei tumultoase dintre cele două super-puteri în ultimii 150 de ani, și a faptului că teritoriul rus învecinat cu China este puțin populat”. În concluzie, este greu de crezut că Putin va încerca să anexeze și alte teritorii.

În ceea ce privește strategia Rusiei în Siria, pare din ce în ce mai evident că Putin se folosește de valul de refugiați pe care escaladarea acestui conflict pentru a destabiliza politic Europa și a aduce astfel Occidentul la masa de negociere. Asta pentru că este clar că noile realități economice afectează puternic Rusia. Deși marile puteri sunt deseori gata să suporte costuri economice importante pentru protejarea intereselor de securitate, cu prețul petrolului – principala sursa de venit a economiei ruse sub 30$ pe baril, la care se adaugă sancțiunile economice – prețul pe care Rusia îl plătește se poate dovedi unul exosbitant pentru aceasta. Rubla rusă și-a pierdut deja mai mult de jumătate din valoare, în 2015 economia s-a contractat cu 3,7%, iar în anul acesta contracția economică pare să fie și mai ridicată. În concluzie, se poate deduce din aceste circumstanțe că apetitul Rusiei pentru escaladarea conflictelor existente este aproape nul.

Sursa: Foreign Affairs

Comentează

Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Sus